Puţini dintre actualii suporteri îl cunosc, deşi a jucat 10 sezoane pentru FC Argeş. A fost un jucător de bază al echipei anilor ’80, şi totodată a fost şi căpitanul formaţiei piteştene. A făcut parte dintr-o generaţie de fotbalişti talentaţi, precum Petre Tănase, Ion Voicu, Jean Bănuţă, Dorel Zamfir, Petre Nica, Viorel Jurcă şi alţii.

Stelian Badea a acceptat să vorbească cu noi şi să povestească o mică parte din frumoasa sa carieră.

“La FC Argeş am venit în 1980. Eram la Scorniceşti, şi am avut un meci cu Progresul. Halagian m-a vrut la Piteşti, şi după 2-3 etape am ajuns la FC Argeş. Am fost dat la schimb cu Iovănescu. A fost avantajos pentru ambele formaţii, eu eram mai tânăr decât Bebe. Nu s-a acomodat însă la FC Olt şi s-a întors acasă. Am fost 5 ani coleg de cameră cu el. După ce am venit la FC Argeş, primul meci l-am jucat tot cu Progresul.

Am terminat pe 3 sezonul acela. Cam aşa terminam noi, în primele 5-6. Am jucat şi în Cupa UEFA, cu Utrecht, cu Aberdeen. Scoţienii ne-au luat tare la ei, ne-au dat imediat 3 goluri. Cred că a fost primul nostru meci în nocturnă. La Piteşti, am avut 2-0 la pauză. A ratat şi Moiceanu singur cu portarul. Apoi, îmi aduc aminte că am făcut eu un penalty, chiar dacă nu l-am atins pe scoţian. Am vrut să-i iau mingea, şi a căzut imediat. La 2-1 se terminase tot. Ne-au şi egalat apoi. În perioada aceea, stadionul era mereu plin, nici fotbalul nu era aşa de mediatizat ca acum. Aveau şi ce să vadă, noi jucam de plăcere, nu pentru bani. Ne dădeau 250 de lei la meci, ne mai dădeau o indemnizaţie de efort, de vreo 1200 de lei, nu mai amânau armata, mai luam câte o butelie. Lucruri d-astea mărunte. Viaţa de fotbalist a fost şi frumoasă, şi grea“, a spus Stelică Badea cu un oarecare regret.

“Am mai fost invitat la o emisiune aici în Piteşti, şi m-au întrebat ce moment a fost cel mai frumos în carieră, dar şi cel mai trist. Trist a fost că n-a murit Ceauşescu mai devreme, când eram şi eu mai tânăr“, spune el râzând. “Îmi aduc aminte de Halagian, că ne băga de marţi în cantonament, şi noi jucam duminica. Şi când aveam intermediare, se termina jocul la 7 fără un sfert, şi la 9 ne zicea să fim la cantonament. Odată ne-a arătat să fim la cantonament la ora 10, şi ne-a arătat degetele de la mână. Ştiţi, el are degetul mic de la o mână mai scurt decât trebuie. Şi atunci i-a zis Iovănescu, sâsâit cum era el: <<Tovarăşe, nu vă supăraţi, dar ne-aţi arătat 9 şi jumătate, nu 10.>>

Prin ’83, aveam meci de campionat la Bacău, şi în dimineaţa jocului, Costel Cârstea nu ne-a dat voie să bem cafea. A zis că ne dă înainte de meci, să avem energie şi să ne agităm pe teren. Nu a mai scăpat de noi, şi până la urmă am băut cafeaua. 4-0 ne-a dat Bacăul. La şedinţa de după meci, a venit Cârstea şi ne-a zis: <<V-am dat şi cafea, şi voi tot aţi luat 4-0>>. Imediat apoi, am avut meci în cupă, la Rădăuţi. Erau -27, -28 de grade. Doamne, ce frig era. Nu puteam să respirăm, ni se lipea nasul. Am bătut totuşi cu 3-1. În campionat, am avut apoi meci la Satu Mare, şi ne-am dus prin Ucraina de la Rădăuţi, pe Drumul Foametei, cu trenul. Şi-a luat nea Gicu atunci, Dumnezeu să-l ierte, o ladă de bere Budweiser, dar până la prima staţie se goliseră sticlele.”

Stelian Badea, în cantonament la Băile Herculane

După o scurtă pauză, continuă să povestească: “În cantonamente ne ducea Halagian în Grecia. Cred că am fost de 50 de ori acolo. În ’90, trebuia să plec în Turcia, dar nu m-am mai dus. Era ăsta mic în clasa întâi, trebuia să am grijă de el. M-am apucat de antrenorat. Am fost şi la FC Argeş, după ce a retrogradat echipa în ’92. Până să vină Stroe, nu mai era nimic la club: nici jucători, mai erau câţiva, nu mai aveam nici mingi, tricouri, nimic. Am venit cu vreo 10 jucători de la Dacia Piteşti, cu tricouri cu tot, şi am jucat cu ălea. Am antrenat şi în Arabia Saudită, la Al Hilal. Am fost cu Bondrea, Prisăceanu şi Speriatu. Am stat şi acolo cam un an şi jumătate. Acum nu mai antrenez deocamdată nicăieri.“

Când l-am întrebat despre situaţia actuală a echipei, Stelică Badea ne-a vorbit cu regret şi cu dezamăgire: “Nu am mai fost la stadion de când a venit Penescu. Nu îmi mai place ce văd acum la FC Argeş. Nici măcar un abonament la meciuri nu ne-au dat şi ei, ăstora care am făcut ceva pentru club.“

Stelian Badea a jucat în meciul FC Argeş Old Boys - Primăria Piteşti

Andrei Zevedei, Valentin Picui
www.fcarges1953.ro

La propunerea primarului Tudor Pendiuc, Consiliul Local a hotărât ca fostul jucător al echipei FC Argeş, Ilie Bărbulescu, să primească titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piteşti pentru contribuţia şi promovarea Municipiului Piteşti în ţară şi în străinătate şi pentru rezultatele deosebite obţinute în activitatea fotbalistică.

Ilie Bărbulescu a câştigat un titlu de campion cu FC Argeş în sezonul 1978-1979, trei titluri cu Steaua Bucureşti şi Cupa Campionilor Europeni cu aceeaşi echipă: “Este o mare onoare pentru mine. Le mulţumesc consilierilor care au analizat activitatea mea profesională şi activitatea sportivă. Acest titlu de cetăţean de onoare mă obligă să mă implic mai mult în activitatea sportivă şi în fotbal.“, a declarat Ilie Bărbulescu.

Zilele Piteştiului s-au încheiat cu un meci demonstrativ, organizat duminică, 23 mai 2010, pe stadionul Nicolae Dobrin, unde fostele glorii ale echipei FC Argeş au întîlnit echipa Primăriei Municipiului Piteşti. Printre fostele glorii prezente pe teren s-au numărat Jean Vlădoiu, Constantin Schumacher, Vasile Popa, Ilie Bărbulescu, Petre Tănase, Ion Voicu, Marius Prisăceanu, Stelică Badea sau Viorel Munteanu.

Deși vremea a fost frumoasă şi ora de începere a partidei a fost una rezonabilă, stadionul era aproape gol. Meciul a debutat frumos, cu două goluri înscrise de Primărie, la nici cinci minute de la fluierul de început, pentru ca, puţin timp mai târziu, Vlădoiu şi Schumacher să restabilească egalitatea. Prima repriză s-a încheiat cu scorul de 6-3 în favoarea fostelor glorii. Cea de-a doua repriză a adus ocazii la ambele porţi şi alte 11 goluri marcate. Motivați de sosirea la pauză a primarului Tudor Pendiuc şi de scandările din tribună, care cereau demisia, reprezentanţii Primăriei au început să reducă din handicap. Scorul înregistrat la finalul partidei a fost de nota zece: 10-10. Spre finalul partidei, fiecare jucător a făcut tot posibilul ca scorul să mulţumească pe toată lumea.

Prezent la meci, primarul Pendiuc a lăudat iniţiativa: „Mişcarea face bine tuturor şi astfel de meciuri sunt binevenite cât mai des. Aş fi jucat şi eu, însă am probleme la picior. Acest meci face parte din categoria s-au mai dat jos câteva grame, ocazie cu care toţi au avut posibilitatea să mai şi socializeze. Pe deasupra, este extraordinar când vezi fostele glorii pe teren şi felul în care aceştia au rămas uniţi după atâţia ani“.

Imediat după terminarea partidei, Vlădoiu şi Schumacher au încurajat prestația adversarilor şi au calificat jocul acestora ca fiind excelent, fără să uite însă să îşi laude şi coechipierii.

Era prin 1965. În semifinalele Cupei României, la Ploieşti, un meci socotit, apriori, de familie: Dinamo Piteşti – Dinamo Bucureşti. Printre “curcanii” piteşteni, Micky Nagy, Mircea Stoenescu, Ţârcovnicu, Ţurcan, Spiridon Niculescu, Ilie Stelian şi, mai ales, “fakirul” Gicu Dobrin, pe atunci de numai 17 ani. Printre “curcanii-şefi”, de la centru, Pârcălab, Frăţilă, Petru Emil, Gică Ene, Corneliu Popa, Utu, Nelu Nunweiller.

Antrenorii celor două formaţii, Gil Mărdărescu la “surata” mică (Dinamo Piteşti); Angelo Niculescu, la echipa-etalon a Internelor. Un fel de dispută între David şi Goliat. Pe teren, invers! Cei care s-au “înfoiat” mai dihai, animaţi în permanenţă de “giuvaierul cu pene de gâscan” (Dobrin), au fost… “curcanii” mai mici, “de pe Argeş în jos, pe un mal frumos”! În minutul 30, Micky Nagy, de la Dinamo Piteşti, înscrie unicul gol al întâlnirii (4 iulie 1965).

Publicul ploieştean, cunoscător de fotbal, a aplaudat la scenă deschisă jocul dezinvolt, fără complexe, al piteştenilor. Iată că zvonurile potrivit cărora piteştenii vor face doar figuraţie pe teren, pentru a nu deranja pe colegii lor “curcani” cu penaj superior, nu s-au adeverit nicicum… A câştigat, fără doar şi poate, echipa mai bună în acea semifinală de Cupă.

Supărare mare, în fief-ul Internelor!!! Cum adică, “buturuga mică” să răstoarne “carul mare”, cum relata presa de a doua zi?!? Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, un tip extrem de dur, transmite urgent un Ordin preşedintelui clubului piteştean, Puiu Rapaport. Un Ordin prin care îl face zob! Praf şi pulbere. Ţăndări. Cum e posibil - se precizează în mod expres - ca un club-fiu (Dinamo Piteşti) să învingă clubul tată (Dinamo Bucureşti)?!? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? În ce ţară ne aflăm, în Patagonia? Să dea, prin urmare, explicaţii… în scris! Urgentissim. Cine poartă vina. Cine şi de ce. De ce nu s-a dat echipa piteşteană la o parte. Preşedintele Rapaport raportează sec, în scrisoarea de răspuns. “De vină e tovarăşul Virgil (Vintilă) Mărdărescu. E un antrenor foarte încăpăţânat, care, pur şi simplu, nu înghite pe Dinamo Bucureşti!

Ministrul Alexandru Drăghici, în scrisoarea-ordin de contra-răspuns: “Imediat, acest Mardarescu sa fie destituit! Ordin!”

Preşedintele clubului piteştean “se execută”! Cu exact trei zile înainte de disputarea finalei cu Ştiinţa Cluj, îl cheamă la el în birou pe antrenorul Gil Mărdărescu şi-i comunică sec faptul că e… concediat! Gil solicită explicaţii. Nu primeşte nici una… Rămâne… mut de uimire! Dat afară fără nici un motiv. Fără să ştie măcar de ce…

“Fotbal, întâmplări, culise” – Ilie Dobre, editura Paralela 45, 2004

De Paşte, www.fcarges1953.ro şi Argeş TV vă pregătesc o supriză. Luni, 05 aprilie, începând de la orele 21:00, veţi putea urmări DVD-ul “Drum prin ani” la Argeş TV. Vă dorim un Paşte fericit alături de cei dragi!

Fost jucător la FC Argeş, campion alături de Dobrin, pe teren în celebrul meci câştigat cu 4-3 în faţa lui Dinamo, jucător de naţională, Sevastian Iovănescu, preşedintele Farului Constanţa a decedat luni seara. Bebe Iovănescu suferise o dificilă intervenţie chirurgicală la începutul lunii martie însă în urmă cu câteva zile starea de sănătate se înrăutăţise.

A început fotbalul în 1968 la Caransebeş, unde a jucat 2 ani. Între 1970 şi 1973 a jucat la Steaua, pentru ca în 1974 să se transfere la echipa magică de atunci a FC Argeşului. Doi ani a jucat la FC Olt Scorniceşti, echipă desfiinţată după căderea comunismului. S-a întors în 1982 la FC Argeş, unde a jucat până în ’85. În ’86 s-a transferat la Constanţa, unde a jucat până în 1989. A marcat 56 de goluri în Liga I, un gol la naţionala Olimpică a României şi două goluri la România B. În Cupele Europene a marcat un gol.

“Sâsâilă” a jucat 358 de meciuri în divizia “A” fiind în anii ‘80 unul din cei mai tehnici mijlocaşi din fotbalul românesc. Pentru FC Argeş a jucat 226 de meciuri şi a înscris 45 de goluri.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Cutremurul din 1977 şi Revoluţia din ’89 l-au prins în uniformă, slujind partia, în timp ce marile evenimente sportive l-au găsit în tribună, îmbrăcat în suporter.

George Tudor a împlintit recent 56 de ani şi toată viaţa şi-a împărţit-o între sarcinile militare pe care le-a avut de îndeplinit la Unitatea de Transmisiuni din Piteşti şi misiunea de a fi suporter pe arenele de sport din Piteşti. S-a născut în localitatea argeşeană Ungheni, petrecându-şi copilăria pe maidane, cu mingea la picior. O căzătură urâtă din copilărie l-a oprit însă să facă fotbal de performanţă, aşa că nu i-a rămas altceva decât să asiste ca suporter la marile succese ale echipei naţionale şi ale lui FC Argeş. “Când aveam 5 ani, din joacă, mi-am luxat piciorul şi am rămas cu un defect care nu mi-a permis să joc fotbal la un nivel înalt. Şi acum am dureri la picior. Am jucat fotbal pentru echipa comunei până la teminarea clasei a VIII-a, după care am venit la Piteşti. Am intrat la Liceul Bălcesu, actualmente I. C. Brătianu, şi eram nelipsit de la meciurile lui FC Argeş”, povesteşte George Tudor.

La meciuri intra cu banii de eugenii. “Primul meci în care l-am văzut pe Nicoale Dobrin a fost în 1969, când FC Argeş era pe punctul de a retrograda din prima ligă. Îmi aduc aminte că am jucat atunci cu Vagonul Arad şi am bătut cu 4-0. Nea Gicu Dobrin, Dumnezeu să-l ierte, a făcut spectacol. Părinţii îmi dădeau în fiecare zi bani de eugenii la şcoală, însă eu îi strângeam iar la final de săptămână îmi luat cu ei bilet la meci să-l văd pe Dobrin“, spune “Generalul”. Uşor, uşor, din simplu spectator, George Tudor avea să intre în rândul galeriei lui FC Argeş, colindând ţara în lung şi în lat cu suporter al „alb-violeţilor”. După ce a terminat liceul, a urmat armata. A fost detaşat la Unitatea de Transmisiuni din Piteşti, acolo unde avea să întoarcă peste câţiva ani, ca militar angajat, după ce a adsolvit cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri Transmisiuni la Sibiu. Haina militară nu l-a împiedicat însă să vină în continuare în tribunele arenelor sportive. „Uniforma am purtat-o până în urmă cu doi ani când am ieşit al pensie doar la serviciu. Când ajungem acasă, mă schimbam în echipament sport şi plecam la meciuri. Mulţi cunoscuţi de-ai mei nici nu ştiau că lucrez în Ministerul Apărării. Acasă, la părinţi nu am fost decât o dată în uniformă. Îmi place foarte mult sportul”, precizează argeşeanul care a lucat în Ministerul Apărării timp de 35 de ani, ca plutonier adjutant principal.

Cele mai frumoase amintiri le-a trăit pe terenul de fotbal, în era “Nicolae Dobrin”, când stadionul din Trivale era arhiplin tot timpul. “La meciul din Cupa UEFA cu Valencia, îţi aduc aminte că au venit oameni din toată ţara să vadă confruntarea. Au dormit o nopate în tribuna stadionului, doar de dragul de a-l vedea pe Dobrin“, spune George Tudor. Ulterior, când clubul FC Argeş a fost preluat de Uzina Dacia, George Tudor a devenit unul dintre şefii galeriei, astfel că a dat tonul victoriiilor din tribună în perioada când Adrian Mutu a debutat în fotbalul mare. “Am fost viceliderul galeriei lui FC Argeş din 1992 până în 2004. Am trăit alte momente frumoase ca suporter. FC Argeş era iubită şi când jucau aici Jean Barbu, Vasile Popa sau Adrian Mutu. După ce am eliminat pe Steaua şi pe Dinamo, în Cupa României, la semifinala cu Universitatea Craiova, FC Argeş a fost susţinută din tribună de 15.000 de oameni. Meciul s-a jucat în Bucureşti, pe stadionul 23 August”, spune George Tudor. Şi echipa naţională ocupă un loc aparte în sufeletul său de suporter. Are un fular galben cu însemnele echipei naţionale pe care îl poartă tot timpul cu el la meciuri. „Fularul l-am cumpărat înainte de Campionatul Mondial din Franţa, din 1998. Am dat pe el 50.000 de lei vechi. Am fost mare fan al generaţiei de aur”, afirmă fostul şef de galeriei al lui FC Argeş. Când vine vorba însă să aleagă între Hagi şi Dobrin, microbistul argeşean nu are dubii: „Şi Hagi avea ceva magic ca fotbalist, dar ca Dobrin nu se mai naşte. Rămâne cel mai mare fotbalist român din toate timpurile”. Acum, George Tudor merge la meciurile lui FC Argeş ca simplu spectator şi spune că s-a apropiat în ultimul timp de echipa de baschst a Piteştiului, campioană României în anul 2000. „Am predat ştafeta celor mai tineri. Eu m-am mutat să fac galerie la baschet”, conhide George Tudor.

Ce amintire îţi vine în minte cu fotbalistul Nicoale Dobrin?
Sunt foarte multe amintiri. Era nebunie curată ce făcea nea Gicu pe teren. La un meci cu Bacăul, i-a dat cap în cap pe doi adversari în colţul terenului. Ăia s-au nepustit ca berbecii asupra lui, iar nea Gicu a dat mingea printre ei. Spectatorii se prăpădeau de râs în tribună. Unul dintre ei a jucat bandajat la cap tot meciul.

Cum era Adrian Mutu când juca la FC Argeş?
Mutu a jucat puţin pentru FC Argeş în prima ligă. Nu prea era el cu galeria. Nu stătea de vorbă cu suporterii aşa cum o făceau ceilalţi fotbalişti. Pe noi ne deranjează când vorbeşte tot timpul de Dinamo şi că vrea să-şi încheie cariera acolo, în Ştefan cel Mare. Nu ar trebui să uite că FC Argeş l-a lansat în fotbalul mare.

“În timpul liber, îmi place să călătoresc. Cu galeria, am văzut toată ţara. De doi ani, de când am ieşit la pensie plec la drum cu bicicleta. Am fost de două ori pe bicicletă până la barajul Vidraru. Îmi place să fac mişcare şi să descopăr locuri noi”.

Sursa: Adevărul de Seară

www.fcarges1953.ro te invită să participi la primul concurs organizat de noi. Regulamentul este simplu: trimite pe adresa de email fcarges1953@argesfc.ro o poveste personală legată de echipa FC Argeş, care te-a marcat sau te-a făcut să iubeşti acest club. Nu dorim articole scrise din ziare sau de pe internet, ci doar poveşti trăite de voi. Concursul se va încheia pe data de 01 aprilie 2010, iar povestea cea mai interesantă va fi publicată pe site, şi va fi premiată cu cartea “FC Argeş Dacia – 45″, scrisă de Traian Ulmeanu şi Constantin Anghel.

Notă: Puteţi să ataşaţi la e-mail şi câteva poze care să aibă legătură cu subiectul poveştii. Vă dorim mult succes!

Povestea Gicu Dobrin: “Terminat, îngropat şi cu flori pe deasupra, pentru echipa naţională, selecţionarea mea nemaiputând fi pusă în discuţie deoarece majoritatea specialiştilor mă bifaseră, socotindu-mă în cel mai bun caz bun pentru o repriză la Piteşti, în viaţa mea a apărut un moment care m-a tulburat puţin. Vine Kempes, marele Kempes, vestitul Kempes, idolul Argentinei, Kempes, la noi. La Piteşti!

Nu că m-aş sinchisi eu prea mult de firma lui, am văzut că şi alţii mai cu moţ ca el, dar prea dau cu toţii ochii peste cap când vorbesc cu el. Kempes în sus! Kempes în jos! Mario în sus! Mario în jos! Ce dribling! Ce şut! Ce forţă!!! Extraordinar! Fantastic! Nemaivăzut! Ce Di Stefano, ce Cruyff, ce Pele !?! Kempes e peste toţi!

Mă, chiar aşa o fi ăsta, m-am întrebat eu? E drept, la televizor arăta bine. Adică era cel mai al dracului jucător argentinian, tare pe picioare, obraznic la joc, iute în careu, speculant la gol. Dar chiar aşa, superclasă, cum îl vindeau toţi cei care-i făceau reclamă, mie nu mi s-a părut. Nu are, mi-am zis eu, în niciun caz capul lui Di Stefano, pe lângă tehnica lui Cruyff, pare cam stângaci, iar în comparaţie cu Pele nu prea răsare…

Tată Mario, să  te vedem la joc!

Ne uităm unii la alţii, nu ne mai sperie nici televizoarele, nici comentariile ziarelor care ţi-au făcut de pe acum statuie de hârtie tipografică. La joc nu se mai bagă nimeni între noi. Lucrăm fiecare cu obiectul şi ce-o ieşi, o ieşi. Cam asta era în capul meu înaintea partidei tur FC Argeş – CF Valencia. Eram liniştit şi aşteptam.

Dar uite că s-a dus dracu toată liniştea! Câand aproape că-mi ieşise din gând Kempes ăsta şi-mi era mintea doar la calificare, adică la nevoia de cât mai multe goluri la Piteşti ca să rezistăm la Valencia, mi-a adus Radu II ziarul Sportul. “Gicule, ţi-ai dat foc la valiză. Azi toată lumea o să fie cu ocheanele pe tine! Nu contează nimeni, contează numai Dobrin!”. “Mă, tu ai băut ceva azi, în ziua meciului” – l-am luat eu din scurt pe Şarpe.” “Care băut, maestre, ia vezi ce scrie aici: Dobrin contra Kempes! Parcă ar fi un meci de box între Cassius Clay şi Norton!”…

Nicolae Dobrin, în acţiune în meciul cu Valencia

Ceea ce părea o fantezie, un “dialog imposibil”, se va petrece astăzi, sub ochii noştri, pe stadionul piteştean din Trivale. Kempes, marea vedetă a ultimului mondial, venit în Europa cu umerii încărcaţi de laurii argentinieni, va păşi pe acelaşi dreptunghi de iarbă alături de Dobrin. De o parte, “goleadorul” sud-american, spaima portarilor şi a apărărilor betonate ale căror lacăte le-a aruncat de atâtea ori în aer, de cealaltă parte “creierul de joc” Dobrin, marele favorit al publicului român în ultimii 10 ani, care a văzut în el pe cel mai bun produs al fotbalului nostru în acest deceniu, pe jucătorul cu cel mai mult har. [...]

Astăzi, lui Dobrin al nostru, cel crescut pe “Maracana Piteştiului”, viaţa îi oferă o neaşteptată revanşă. Un “duel” al lui, ghinionistul – care n-a ajuns pe marile scene ale fotbalului internaţional aşa cum merita talentul său – cu unul din copiii norocului din lumea balonului rotund, cu acest tânăr şi îndrăzneţ şi copleşit de reuşite Mario Kempes.

Astăzi, Dobrin are, în sfârşit, o fericită ocazie de a-i răsplăti pe cei foarte mulţi iubitori ai fotbalului de la noi care au crezut întotdeauna în el.

Astăzi, aşteptăm cu toţii ca “dirijorul blond” să facă din Radu II şi Doru Nicolae două vârfuri irezistibile şi din întreaga echipă un ansamblu legat care să lupte până la ultima picătură de energie pentru onoarea sportivă a Piteştiului şi a fotbalului românesc.

Astăzi, deci, sute de mii de oameni vor avea sufletul încărcat de îndemnul: Haide FC Argeş, Haide Dobrin!”

(Ziarul Sportul, 18 octombrie 1978)

Nu mai era glumă. Am făcut ochii mari, am luat ziarul şi m-am dus să-l recitesc în pat. Şi m-au apucat căldurile. Cred că am început să şi roşesc puţin. A început să mi se facă un fel de milă de mine. Eram în cea mai proastă dispoziţie în care poate să fie un jucător înaintea unui meci care urma să înceapă peste 3 ore şi jumătate. Şi deodată a început să mi se lumineze mintea. Ce aveam eu de pierdut, în fond, după-amiază la meci? Nimic. În schimb puteam să câştig ceva important. Cu o oră înainte de începerea jocului, mă simt ca un arc. Ca un arc gata să se rupă de atâta întins.

Şi începe jocul. În primele minute, vin grămadă peste noi, să ne sperie. În plină dominare a spaniolilor, cade o lovitură liberă pentru FC Argeş, cam la 20 de metri de poarta lui Manzanedo dar în unghi mic, foarte mic. Înspre colţul careului mare în dreapta, cam de unde pot să şuteze cu oarecare şanse stângacii. Oblemenco, el băga de prin zona asta ristul interior şi şuta spre colţul lung, te uitai la minge că se duce afară şi în ultima clipă intra lângă bară în gol. Unde eşti tu, Nelule, cu stângul tău? De ce nu m-ai făcut mamă şi pe mine stângaci? Şi aleg calea cu cele mai puţine şanse. Radu îmi strigă că-i indirectă, îmi face semn cu mâna să i-o arunc scurt, jos, în faţă, dar ma uit la pădurea de picioare din careu, şi… încerc imposibilul. Bag un rist în plin şi şutez spre colţul scurt, acolo unde se afla şi portarul, cu gândul că poate se repede vreunul la minge şi o deviază în poartă. Nu se repede nimeni, dar Manzanedo ridică mâinile din instinct, atinge mingea care îi şterge palmele şi intră sub bară. Gol! Nu-mi vine să cred! Câteva clipe simt că nu mai am aer, că mâ înec, apoi mă îneacă în pupături şi îmbrăţişări băieţii noştri şi se porneşte tribuna: “Dobrin! Dobrin! Dobrin!” Minute în şir. Fără oprire.

Pe Kempes, recunosc, am vrut să-l ridiculizez. Am vrut să-i dau mingea printre picioare, boala tuturor dribleurilor de la noi, şi dacă ar fi făcut un singur pas spre mine era victimă sigură. Ştiu că nu m-aş fi ales cu nimic, ar fi râs tribuna şi atâta tot, dar l-am încercat şi eu puţin. Imediat însă mi-a părut rău. Mi-am dat seama că-i o chestie ieftină la care jucătorii mari nici nu se prind. Dealtfel, la faza următoare, Kempes s-a aruncat ca un nebun în apărarea noastră şi puţin a lipsit să ne dea gol. Am înţeles că ăsta era răspunsul la provocarea mea. Şi l-am admirat.”

Marius Popescu – Fotbalul e viaţa mea. Cazul Dobrin

De-a lungul timpului, FC Argeş (sau Dinamo Piteşti, cum s-a mai numit) a purtat diverse steme, fiecare reprezentativă pentru perioada de timp în care a fost folosită.

Primul logo folosit a fost acel D, de la Dinamo, pe care l-au purtat toate echipele ce aveau legătură cu această denumire. De asemenea, am regăsit această emblemă şi pe tricourile echipei din acea perioadă.

La 1 martie 1968, Dinamo Piteşti îşi schimbă organizarea, devenind Fotbal Club Argeş. Odată cu această modificare, şi stema clubului a avut de “suferit”. Stema era pentru prima dată în culorile alb şi violet, iar în centrul ei era reprezentată o minge de fotbal veche, aurie. Dovezile sunt o insignă din acea perioadă.

În 1973, la împlinirea a 20 de ani de la înfiinţarea clubului, FC Argeş poartă o nouă stemă, asemănătoare cu cea dinainte. Dovadă este inscripţia de pe pista de atletism la sărbătoarea FC Argeş 20 de ani.

Din 1974 până în 1978, stema folosită este aceeaşi de la începutul anilor 70, doar că mingea este puţin schimbată, având cunoscutele petice alb-negre. Din 1978, stema folosită este una simplă, capătă o nouă formă.

În 1983, la sărbătoarea FC Argeş – 30 de ani de la înfiinţare, s-a folosit o stemă pe care e pentru prima dată menţionat anul înfiinţării, şi pe care o folosim şi noi la site-ul www.fcarges1953.ro

Din 1983 şi până în 1993, FC Argeş a folosit aceeaşi emblemă. A fost primul logo pe care a fost reprezentat un vultur.

Odată cu preluarea echipei de către Uzinele Dacia, stema a fost puţin schimbată, iar pe la iniţialele FCA s-a mai adăugat şi D, devenind FC Argeş Dacia.

Din 2002 şi până în prezent, stema FC Argeş a rămas neschimbată.

Vouă care vi se pare cea mai reuşită, cea mai reprezentativă?