Fostul fotbalist care şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei la FC Argeş aşteaptă clipa când va reveni ca antrenor pe stadionul din Trivale, unde şi-a tocit crampoanele.

Născut şi crescut în Piteşti, Ion Ceauşu a avut de mic înclinaţii către sport. În clasa I, s-a apucat de gimnastică, iar un an mai târziu avea să se orienteze către sportul cu balonul rotund, care avea să-i aducă ulterior foarte multe satisfacţii. O perioadă le-a îmbinat pe amândouă. Dimineaţa se antrena în sala de gimnastică de la şcoala unde învăţa, iar după –amiază bătea mingea pe terenul de fotbal, care se afla la câţiva zeci de metri de blocul unde locuia.

Nicoale Dobrin i-a pus pe braţ banderola de căpitan

Asta până într-o zi când antrenorul de la fotbal, prosorul Mihai Georgescu l-a pus să aleagă între gimnastică şi fotbal. „Într-o zi, aveam programate la aceeaşi oră antrenamente şi la gimnasticdă şi la fotbal. Nu ştiam ce să fac. Profesorul Georgescu m-a pus să aleg vestiarul în care vreau să merg, la fotbal sau la gimanstică. Am stat câteva secunde să mă gândesc după care am intrat în vestiarul unde se aflau colegii mei de la fotbal”, îşi aminteşte Ion Ceauşu. Avea să fie alegerea potrivită, pentru că gazonul i-a purtat noroc, deşi s-a născut într-o zi de 13. Astfel, după ce şi-a încheiat junioratul la clubul „Aripi” Piteşti, Ion Ceauşu a ajuns la FC Argeş, club la care avea să debuteze în Divizia A la 19 ani. Un merit în ascensiunea sa l-a avut Nicoale Dobrin, care i-a încredinţat banderola de căpitan de echipă în 1992, la 22 de ani. „ Pentru mine, Nicolae Dobrin înseamnă mult. Nu cred că se va mai naşte un jucător la fel de mare ca el. În cariera mea de fotbalist, Nicolae Dobrin a fost omul care mi-a dat elanul de care aveam nevoie în anii tinereţii”, povesteşte mijlocaşul cu şut de temut pentru portari. La FC Argeş, a jucat opt ani, până în 1998 când a fost la un pas să abandoneze fotbalul din cauza unui accident nefericit.

 Gimnastica i-a salvat cariera de fotbalist

„ În iarna anului 1998 am căzut de pe casa din comuna Bradu, acolo unde mă mutasem cu familia. M-am întors de la săniuş împreună cu băiatul meu cel mare şi am văzut că e o fisură pe acoperiş pe unde se infiltreză apa. Am urcat pe acoperiş să văd ce se întâmplă şi am aplunecat. Am căzut de la înălţimea de 8 metri. Am avut refex, pentru că făcusem gimnastică şi am atenuat căderea. Am căzut în picioare, sprijinându-mă în mâini. Însă, pur şi simplu, de la căzătură mi-a explodat călcâiul. Am fost foarte aproape de nu mai putea juca fotbal. Aveam Am avut noroc însă, pentru că nu mi-a fost afectat osul de la călcâi”, spune fostul jucător al lui FC Argeş. Acccidentul l-a ţinut totuşi departe de gazon aproape o jumătate de ani. După recuperare, a încercat să se transfere în străinătate, în Emiratele Arabe Unite, acolo unde antrena Ilie Balaci. Ar fi avut şansă să câştige banii frumoşi din mâinile şeicilor, numai cădupă perioada de probe  în locul său la echipă a fost preferat un brazilian. Reîntos în ţară, după trei luni petrecute în Emirate, Ion Ceauşu şi-a regăsit locul în Divizia A la Gloria Bistriţa, acolo unde antrenor era Constantin Cârstea, fost jucător şi el la FC Argeş. A continuat să joace fotbal până în 2003, strângând în total 280 de meciuri în prima ligă naţională. În această perioadă, a înscris 16 goluri, din postura de mijlocaş central. În acelaşi an a absolvit şi Şcoala Naţională de Antrenori la Bucureşti, sub comanda lui Mircea Rădulescu, şi până în prezent a antrenat două echipe. Prima a fost Sporting Piteşti, în Liga a III-a, iar cealaltă FC Internaţional Piteşti, în Liga a II-a, echipă pe care a salvat-o de la retrogradare în 2004. Actualmente, Ion Ceauşu este liber de contract şi aşteaptă clipa când visul său ca antrenor şi va împlini. „ Am jucat atâţia ani la FC Argeş şi, bineînţeles, că tot aici vreau să mă afirm şi ca antrenor. Sufletul meu rămâne la FC Argeş astfel că visez la ziua când voi revini ca antrenor pe stadionul unde mi-am tocit crampoanele”, conchide Ion Ceauşu.

Întrebari şi răspunsuri

Care este cel mai bun preşedinte de club de fotbal din România?

După părerea mea, Jean Pădureanu. Asta nu pentru că am jucat eu acolo, ci pentru că Jean Pădureanu este genul de om parolist. Ce-ţi promite, aia îţi dă. Îmi aduc aminte că mai aveam de primit 700 de dolari de la Bistriţa. Plecasem de acolo, iar într-o zi m-a sunat nea Jean Pădureanu şi din discuţie şi-a amintit că mai avea să-mi dea acei bani. A doua zi mi i-a trimis pe un fost coleg de echipă care avea drum spre Piteşti.

Băieţiilor tăi le palce fotbalul?

Amândoi îmi moştenesc pasiunea pentru fotbal. Cel mare, care are 16 ani, joacă la juniori la clubul unde am crescut şi eu, fostul „Aripi” Piteşti, iar cel mic, care are 8 ani, este la o grupă de copii şi juniori de la FC Argeş. Sunt ambiţioşi şi mă simt mândru când îmi spun că vor să ajungă şi ei să joace pentru FC Argeş în Liga I.

Ce-i place

„ Cel mai bine mă simt când sunt înconjurat de familie, de soţie şi de copii. În timpul liber, mergem împreună la film, ieşim la un grătar sau mergem în excursii, să vizităm diferite locuri din ţară, care au legătură cu trecutul nostru istoric”

Ce nu-i place

„ Cel mai mult mă deranjează că noi, cei care am făcut ceva pentru FC Argeş, nu suntem băgaţi în seamă de cei care conduc actualmete clubul. Mă doare inclusiv faptul că foştii jucători ai lui FC Argeş nu sunt invitaţi să asite din tribuna oficială la meciurile de acasă ale echipei. Nu că nu ne-am permite să plătim  un loc la oficială, ci pur şi simplu din respect”.

Mulţi suporteri argeşeni trecuţi de prima tinereţe îl ştiu pe Dan Moromete din vremea când juca la FC Argeş. Fotbalist foarte tehnic, dar care nu s-a realizat pe măsura talentului său, Moromete a păşit în fotbalul mare atunci când se retrăgea marele Nicolae Dobrin. Spre deosebire de alţi fotbalişti, „Moro” a avut, şi mai are încă, un simţ deosebit al umorului spontan. Multe din glumele lui trăiesc şi astăzi…

A debutat într-un meci blat
Născut la 18 mai 1966, Dan Moromete a început fotbalul la FC Argeş cu antrenorii Dan Silvăşan şi Leonte Ianovschi. A jucat la lotul naţional de tineret care se numea pe atunci „Luceafărul”, alături de regretatul Jean Bănuţă, bun prieten cu el. În Divizia A, Moromete a debutat în sezonul 1982 – 1983 într-un meci din deplasare cu FCM Bacău. „Era un meci-blat de care eu nici n-am avut habar. Mă miram ca fraierul că, atunci când noi dădeam gol, mai mulţi colegi de-ai mei nici nu se bucurau… Mi-au spus mai târziu că era blat să câştige Bacăul…”, îşi aminteşte fostul jucător al Argeşului.

A jucat peste 400 de meciuri în trei divizii
Până la vârsta de 36 de ani, când s-a lăsat de fotbal, „Moro” a jucat peste 100 meciuri în Divizia A şi peste 300 în „B” şi „C”. În prima divizie a evoluat la FC Argeş, Jiul Petroşani şi Inter Sibiu, iar în celelalte două, la Dacia Piteşti, Unirea Câmpulung şi Electronistul Curtea de Argeş. A fost selecţionat la lotul de tineret alături de Lupescu, Răducioiu, Sava, Jercălău, Prunea, Ion Gigi, Motroc, Matei şi alţii. În cariera lui i-a avut ca antrenori pe Florin Halagian, Gheorghe Olah, Nicolae Dobrin, Constantin Cârstea, Tică Oţet, Gogu Tonca, Petre Libardi, Mihai Zamfir, Andrei Speriatu, Florin Marin şi Viorel Hizo.

Cum l-au păcălit Bebe Iovănescu şi Stelică Badea
„Eram cu FC Argeş în primul meu cantonament cu echipa mare, la Bistriţa, iar Armeanul era antrenor. După antrenament, într-o seară, Bebe Iovănescu şi Stelică Badea mi-au spus să mă duc la Halagian şi să-i spun să facem şi noi un şpriţ şi un grătar după antrenament. Nu mi-am dat seama că cei doi au făcut mişto de mine, şi am luat-o de bună… I-am zis chiar aşa: «Domn’ profesor, hai să facem şi noi un şpriţ şi un grătar după antrenament!». Armeanu’ m-a înjurat de vreo două-trei ori şi mi-a zis că la 5.00 dimineaţă am tren spre casă… Mi-am făcut bagajul şi am plecat la gară, deşi nu aveam niciun ban. După ce m-am urcat în tren, i-am spus controlorului că n-am bilet şi nici bani şi i-am dat un tricou…”, povesteşte Dan Moromete.

„La Jiul, în cinci luni mi-am luat maşină!”
După acest episod, Moromete a fost transferat la Jiul. „Telu Stancu m-a învăţat ce să le cer celor de la Jiul: 50.000 de lei şi să mă bage la facultate. Oamenii mi-au dat butelie, aragaz, televizor color, frigider şi garsonieră în Petroşani. Nu mi-au dat 50.000 de lei, ci 35.000. Banii mi-au fost daţi de un securist din Petroşani, erau împăturiţi în ziar şi mi-au fost daţi în faţa FRF. De bucurie că aveam atâţia bani, nici nu am mai insistat să mă bage la facultate, aşa cum erau toţi jucătorii de la Jiul. Eram angajat ca vagonetar la mină şi aveam salariu de 5.300 de lei pe lună. Mai aveam 3.500 de lei primă la victorie pe teren propriu şi 5.000 în deplasare. După primele 5-6 luni la Jiul, mi-am luat maşină!”, îşi aminteşte Moro.

Amintiri cu Leonte Ianovschi şi Nicolae Dobrin
„Eram la echipa de tineret a Argeşului, şi nea Lenci ne-a spus la începutul antrenamentului să facem ce vrem cu mingea. Ştiţi ce am făcut eu? Am luat un ac pentru umflat mingile şi am dezumflat-o! Când a văzut nea Lenci ce am făcut, mi-a dat 50 de şuturi în fund de mi-au luat foc chiloţii şi nu mai puteam să stau nici pe scaun…”,

„Nea Gicu era antrenor principal la FC Argeş şi Cârstea,  antrenor secund. Eram tânăr, abia venit la echipă, şi nea Gicu m-a întrebat: «Moro, ai văzut maimuţa până acum? Cum e aşezată, aşa (şi face semn vertical), sau aşa (face semn orizontal)?». I-am spus că nu ştiu… «Uite, un fotbalist care la 18-19 ani nu s-a dat la maimuţă!”», m-a făcut de râs nea Gicu în faţa colegilor…”

„Când era antrenor-jucător la Târgovişte, nea Gicu Dobrin a vrut să mă ia la echipă. M-a dus acolo şi mi-a spus: «Vezi pomii ăştia care împrejmuiesc stadionul? Sunt martori şi încărcaţi cu oameni la meciuri când joc eu». Ştiu că la primul antrenament după ce a venit nea Gicu la Târgovişte, au fost peste 5.000 de spectatori în tribune. Era iubit, apreciat şi stimat ca nimeni altul”.

„La Jiul l-am avut antrenor pe Ladislaw Vlad. Omul nu vorbea bine româneşte. La un meci în care driblam cam mult, antrenorul mi-a spus «Moro, la mine, nu floricel», adică trebuia să pasez, nu să driblez prea mult, nu să fac «floricele» De atunci «Floricel» i-a rămas numele..”

„Jucam pe terenul sintetic de la FC Argeş contra unor diletanţi pe care îi băteam mereu. Unul din ei ar fi făcut tot posibilul să ne bată măcar o dată. L-am văzut că suferea şi l-am întrebat dacă vrea să ne bată. Mi-a spus pe nerăsuflate că vrea. Bine, atunci dă-i tricoul tău ăluia de pe margine şi lasă-l să joace în locul tău! De ciudă, a început să plângă…”.

„Aşteptam într-o staţie autobuzul care tocmai sosise. O femeie mă întreabă ce număr are. Mă duc în spatele autobuzului să-i văd numărul şi îi spun: 31 – AG – 1952. Femeia se uita nedumerită la mine şi, de ruşine, nici nu s-a mai urcat în autobuz…”

„Jucam table cu un prieten în faţa blocului şi un taximetrist opreşte maşina în dreptul nostru şi îmi zice: <Nu vă supăraţi, caut blocul B 15>. I-am răspuns imediat că nu mă supăr, să îl caute…

În ultimii ani, Dan Moromete a muncit în Spania. Timp de şase luni a îngrijit un bătrân de 90 de ani care fusese aghiotantul generalului Franco. „Seara, trebuia să-i bag bătrânului un supozitor în fund. Odată a tras moşul un pârţ până să-i bag supozitorul. Râzând, şi-a cerut scuze: «perdona me, perdona me!». Râzi tu, râzi, că ţi-am luat 800 de euro şi luna asta”, povesteşte Moro.

„Când jucam la Dacia Piteşti şi Andrei Speriatu era antrenor principal, mi-a spus să stau la colţul careului de 16 metri atunci când aveam de executat un corner. Eu am uitat şi stăteam în altă parte, iar când mingea a fost centrată acolo unde trebuia să fiu, Andrei Speriatu mi-a strigat: «Morooo, unde stai?». În Prundu stau, nea Speri, ai uitat? Unii au râs, chiar şi Speri, după care m-a schimbat…”

Obiectiv Argeşean

Astăzi, Leonte Ianovschi, antrenor emerit şi cetăţean de onoare al Piteştiului, cel mai mare descoperitor de talente fotbalistice, a împlinit vârsta de 85 de ani. Cu această ocazie, Asociaţia Fan Club FC Argeş i-a oferit, prin intermediul fiului său, Mihai Ianovschi, un cadou – un tablou ce-l înfăţişează pe nea Lenci, alături de stema clubului pe care l-a slujit toată viaţa, înconjurată de câţiva fotbalişti descoperiţi la centrul de juniori al clubului FC Argeş.

La mulţi ani, nea Lenci!

Puteţi descărca imaginea din tablou, de pe site-ul www.fcarges1953.ro (click aici).

Fax pentru retragerea lui Gento
Intriga e scurtă, cunoscută aproape de orice ţînc. În toamna lui 1972, FC Argeş Piteşti trece uşor, în primul tur de Cupa Campionilor Europeni, de luxemburghezii de la Aris Bonnevoie. Apoi urmează marele Real Madrid. 2-1 pe final de octombrie în Trivale, cu gol Dobrin din penalty (video), şi un 1-3 pe ”Bernabeu”, cu punct Santillana cu trei minute înainte de final. Don Santiago, cel mai mare preşedinte de club din toată istoria fotbalului, pusese deja ochii pe Gicu. Nas fin, mirosiste si prima oportunitate de a-l readuce la Madrid: pe 14 decembrie 1972, arena madrilenilor împlinea 25 de ani. În plus, marele Paco Gento nu avusese parte de o retragere ”ca la carte”, aşa că două sărbători într-una singură. Fax trimis către Piteşti cu ”Dată fiind prietenia dintre cele două echipe, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a”…Iar cînd Real te roagă…De aici începe povestea.

De la Piteşti în echipa Europei
”Am ajuns la Madrid într-o marţi, pe 12 decembrie – povesteşte Dobrin. Tot oraşul era plin de afişe cu meciul. În 1947, cînd inauguraseră stadionul, jucaseră contra celor de la Os Belenenses. Acum, după 25 de ani, îi chemaseră tot pe portughezi. Totul fierbea. Gento se retrăgea, urmau să inaugureze o tabelă de ultimă generaţie, sărbătoare mare de tot. Mi-a plăcut programul de prezentare. Hoţ mare de tot, Bernabeu îi zisese ”Echipa Europei”, ca să nu se supere nimeni, dar peste tot apărea Real Madrid. Eram eu, ungurul Bene, Eusebio, Santillana, Geaici şi Gento. Îl chemaseră şi pe Beckenbauer, dar Kaiserul nu putuse ajunge…”

Meciul s-a jucat în faţa a 65.000 de spectatori. Dobrin a fost cel mai bun de pe teren, magician de clasă, Real a învins cu 2-1.

”A doua zi, pe 15, ne-au lăsat liberi. Pe 16, sîmbătă, la hotel la noi, la Mindanao, unde stăteam, au început să vină tot felul de emisari de-ai lor. Eu eram cu nea Puiu (n.r. – Puiu Rapaport, preşedintele de atunci al celor de la FC Argeş, care-l va însoţi pe Dobrin în toate aceste zile), am văzut că el cam trage de timp cu plecarea, am simţit că e ceva la mijloc, dar nu ştiam nimic”.

Ceasuri cu nemiluita
Cei doi fac o vizită la arenă. ”Era sîmbătă, aia lucrau în draci. M-au băgat prin 1.000 de birouri, tot felul de prezentări. Cum intram, pac!, se ridicau în picioare, oaaaa!!!, señor Dobrin şi-mi dădeau un ceas de mînă cu însemnele lor. Am înţeles mai tîrziu, chestiune de marketing. Cînd am plecat, aveam vreo 10 dintr-astea de dat copiilor din Piteşti. Apoi, brusc, că dacă n-aş putea veni, luni, la o mică dezmorţire la Ciudad Deportiva (n.r. – baza lor de antrenament). M-am dat pe brazdă. Meciul de jucase joi, era deja sîmbătă, iar ei mă invitau la dezmorţire luni???”

”I-am dat craci maseurului juma’ de oră”
”M-am prezentat într-un trening de-al lui FC Argeş, dar ei au insistat să-mi dea unul de-al lor. Era frig, în România mă pregăteam deja de tăiat porcul, iar ăştia aveau antrenament?

Am vorbit cu nea Puiu. El mi-a zis că antrenorul (n.r. – Miguel Muñoz) are vreo 12 ani de cînd e la Real, că e şmecher mare şi să fac ce zice el. Aveau un stil ciudat de pregătire, fără minge. S-au apucat aia, alde Garcia Remon, Pirri, Amancio ori Santillana să bage serii de cîte 400 de metri de le-au ieşit ochii din cap. Eu le-am zis să fac ceva mai individualizat. Am jonglat cu mingea juma’ de oră, cît au rupt aia pista. Apoi, altă juma’ de oră i-am dat craci maseurului. Aşa a fost prima zi…”

”Marţi au luat-o de la capăt. Sprinturi de cîte 90 de minute, nimeni nu cîrîia nimic. Cînd dădeau jos tricourile, făceau lac. Eu am jucat diri-diri cu nişte băieţi…”

Lui Miguel Muñoz nu-i prea convine. Îi place de Gicu, îl vrea, dar la el n-au respirat Puşkaş, Di Stefano, Gento. Nu înghite astfel de comportamente. Cu toate astea, seara, la restaurantul ”Jocheu”, Rapaport e îmbiat cu tot felul de oferte. 2.000.000 de dolari pentru club la semnătură, apoi alte 2.000.000 plus o instalaţie de nocturnă pe parcurs. Aici intervine povestea cu Ceauşescu, care nu vrea să creeze un precedent, dar şi Dobrin recunoaşte că a avut partea de vină.

Dor de Gica, de sarmale, de Pitesti
”Am stat 10 zile la ei. Cinci cu antrenamente. Nu cred că am adunat un kilometru de fugă cu totul. Nu-mi stătea gîndul acolo. Erau nebuni rău de tot. Aveau meci, cu Malaga parcă, de Revelion, chiar pe 31. Păi la noi începeam campionatul în 11 martie anul viitor! Nea Puiu se tot ruga de mine. Gîscane, că ai loc, că ăştia joacă 4-3-3, tre’ să-i aprovizionezi cu pase pe Aguillar, Santillana şi Amancio, o să fie bine şi pentru tine…Mie-mi era dor de Gica, de Piteşti, de sarmale, de un vin bun. Ei erau roboţei. Chiar glumeam cu nea Puiu. Bre, aici au orar şi la jonglat. Primesc mingea de la patru la patru şi jumătate!”.

Finalmete, după ce a fost invitat şi la meciul Real – Real Sociedad, Dobrin a plecat spre casă. ”Acum, cu mintea de acum, mă gîndesc că poate am greşit. Trăgeam de mine zece zile şi rămîneam pe acolo. Apoi, ce se petrecea? Ştii tu, mereu am avut aşa, un caracter boem, simţeam că nu am aer acolo, că ceva mă sufocă. Erau prea organizaţi, prea maşină de fotbal. Îţi numărau şi driblingurile pe meci, dacă făceai mai multe, lăsai bani la caserie!”

”Ramân daca sunt OK! Dar nu eram!”
Asta-i povestea. Cu 18 ani înaintea lui Hagi, Dobrin a avut şansa să fie primul român de la Real Madrid. 50 la sută nu l-a lăsat regimul, 50 la sută n-a vrut el. Dă şi nu dă vina pe sistem. ”Au zis să nu plecăm pe afară, să ceară apoi, toţi. După 10 zile, Frăţilă semna cu Nicosia. Dar şi dacă mă lăsau şi nu-mi ieşea? Dacă nu eram iubit? Mai bine că am rămas la Piteşti. Am vorbit cu nea Puiu. Rămîn doar dacă sunt OK! Dar nu eram. Dănuţ avea cinci ani, cum să-l iau de acolo şi să-l aduc aici, printre străini?”

Asta era Gicu. Gîscanul de Trivale.

Sursa: www.gsp.ro

Când rosteşti numele lui Dobrin, te gândeşti, inevitabil, la FC Argeş sau la generaţia Mexico ’70, turneu mondial la care el, culmea, nu a jucat. Puţini însă asociază numele “Gâscanului” cu Botoşaniul. În micuţul oraş din Moldova, Nicolae Dobrin şi-a expus ultimele numere de magie şi, chiar şi astăzi, lumea de aici păstrează vie amintirea sa. În sezonul ’85-’86, el a fost antrenor-jucător la CS Botoşani.

“Domnule, eu am avut două mari bucurii în viaţa asta! Una a fost să fiu coleg cu Dobrin şi cealaltă să fiu antrenat de Dobrin“, îşi începe povestirea Vasile Epure, fost coleg al “Gâscanului” la CS Botoşani. Cu fotbalul a terminat-o devreme, la doar 26 de ani, şi acum lucrează ca dispecer la o firmă din oraş, dar ochii i se aprind când începe să rememoreze sezonul 1985-1986, petrecut alături de Nicolae Dobrin.

“6.000 de oameni la primul antrenament!”
Cum a fost posibil ca unul dintre cei mai mari jucători din istoria României să ajungă la Botoşani? “Nicolae Dobrin a fost de două ori la noi. Prima dată a fost repartizat aici de partid, dar n-a stat nici măcar o zi. A doua oară a venit în ’85. Aveam atunci un preşedinte foarte influent. Colibaba se numea… Era un fel de Jean Pădureanu al zilelor noastre! El l-a convins să vină la echipă. Ţin minte şi acum momentul în care Dobrin a intrat pentru prima dată în vestiar. Am îngheţat, pur şi simplu! Tremuram din toate încheieturile când l-am văzut. Abia am putut să-i întind mâna când a trecut prin dreptul meu pentru a mă saluta“. Emoţia din vestiar s-a mutat rapid în tribunele Municipalului din Botoşani: “La primul antrenament au venit 6.000 de oameni! Era nebunie curată! Treptat, ne-am obişnuit cu această atmosferă, pentru că se umplea stadionul la fiecare meci. Chiar şi la antrenamente veneau câte 3.000-4.000 de spectatori. Nu vă puteţi imagina ce impact a avut asupra botoşănenilor. El, aveam să descoperim ulterior, era un om foarte modest…“, continuă Epure.

Antrenamente scurte şi glume marca “Gâscanul”
Postura de antrenor-jucător pe care o avea “Prinţul din Trivale” la CS Botoşani le-a permis foştilor elevi să descopere şi o altă latură a lui Dobrin, cea de tehnician: “V-am spus că era un om modest, chiar dacă era marele Nicolae Dobrin. Vorbea de la egal la egal cu noi şi era un excelent pedagog. Îi plăceau antrenamentele scurte! Ne-a şi spus: «Băi, decât să vă alerg două ore, mai bine facem un antrenament de 45 de minute şi după aceea vă duceţi şi voi la un şpriţ!». Ştia cum să ne abordeze, dar uneori ne mai lua şi la mişto. Ţin minte că, odată, a venit în vestiar şi a întrebat: «Cine e obosit astăzi?». Au ridicat vreo şase sau şapte mâinile sus şi, când am ajuns pe teren, i-a pus să dea ture vreo două ore, cât timp noi, ceilalţi, am încins o miuţă“.

“Cunoscându-l pe Dobrin, am înţeles de ce nu s-ar fi transferat niciodată la Real Madrid. Lui îi plăcea prea mult la Piteşti. Şi când era la noi, fugea de două ori pe săptămână acasă“. (Vasile Epure, fost fotbalist CS Botoşani)

101 este numărul camerei ocupate de Nicolae Dobrin la hotelul Rapsodia, în perioada petrecută la Botoşani. “Gâscanul” a preferat hotelul, deşi i se oferise o locuinţă de serviciu în oraş

“Intra la 3-0 pentru noi şi se făcea imediat 3-2″

Fragmentele poveştii lui Dobrin la Botoşani sunt completate de un alt fost coleg, Paul Cucu: “Lumea îl cerea pe teren la fiecare meci, iar când atingea mingea, parcă înnebuneau toţi“, spune acesta cu zâmbetul pe buze. “Da, intra pe finalul partidelor, când aveam două-trei goluri în faţă, şi lua mingea şi făcea spectacol. Bine, de cele mai multe ori se făcea 3-2, că mai era încă un băiat în echipă, tehnicuţ aşa, şi pasau doar între ei. Pierdeau mingea şi adversarii ne dădeau gol. Dar lumea nu se putea supăra pe el!“, adaugă Epure.

Dobrin a stat doar un sezon în Moldova, terminând pe locul şase, în liga secundă, cu CS Botoşani.

Sursa: ProSport

Puţini dintre actualii suporteri îl cunosc, deşi a jucat 10 sezoane pentru FC Argeş. A fost un jucător de bază al echipei anilor ’80, şi totodată a fost şi căpitanul formaţiei piteştene. A făcut parte dintr-o generaţie de fotbalişti talentaţi, precum Petre Tănase, Ion Voicu, Jean Bănuţă, Dorel Zamfir, Petre Nica, Viorel Jurcă şi alţii.

Stelian Badea a acceptat să vorbească cu noi şi să povestească o mică parte din frumoasa sa carieră.

“La FC Argeş am venit în 1980. Eram la Scorniceşti, şi am avut un meci cu Progresul. Halagian m-a vrut la Piteşti, şi după 2-3 etape am ajuns la FC Argeş. Am fost dat la schimb cu Iovănescu. A fost avantajos pentru ambele formaţii, eu eram mai tânăr decât Bebe. Nu s-a acomodat însă la FC Olt şi s-a întors acasă. Am fost 5 ani coleg de cameră cu el. După ce am venit la FC Argeş, primul meci l-am jucat tot cu Progresul.

Am terminat pe 3 sezonul acela. Cam aşa terminam noi, în primele 5-6. Am jucat şi în Cupa UEFA, cu Utrecht, cu Aberdeen. Scoţienii ne-au luat tare la ei, ne-au dat imediat 3 goluri. Cred că a fost primul nostru meci în nocturnă. La Piteşti, am avut 2-0 la pauză. A ratat şi Moiceanu singur cu portarul. Apoi, îmi aduc aminte că am făcut eu un penalty, chiar dacă nu l-am atins pe scoţian. Am vrut să-i iau mingea, şi a căzut imediat. La 2-1 se terminase tot. Ne-au şi egalat apoi. În perioada aceea, stadionul era mereu plin, nici fotbalul nu era aşa de mediatizat ca acum. Aveau şi ce să vadă, noi jucam de plăcere, nu pentru bani. Ne dădeau 250 de lei la meci, ne mai dădeau o indemnizaţie de efort, de vreo 1200 de lei, nu mai amânau armata, mai luam câte o butelie. Lucruri d-astea mărunte. Viaţa de fotbalist a fost şi frumoasă, şi grea“, a spus Stelică Badea cu un oarecare regret.

“Am mai fost invitat la o emisiune aici în Piteşti, şi m-au întrebat ce moment a fost cel mai frumos în carieră, dar şi cel mai trist. Trist a fost că n-a murit Ceauşescu mai devreme, când eram şi eu mai tânăr“, spune el râzând. “Îmi aduc aminte de Halagian, că ne băga de marţi în cantonament, şi noi jucam duminica. Şi când aveam intermediare, se termina jocul la 7 fără un sfert, şi la 9 ne zicea să fim la cantonament. Odată ne-a arătat să fim la cantonament la ora 10, şi ne-a arătat degetele de la mână. Ştiţi, el are degetul mic de la o mână mai scurt decât trebuie. Şi atunci i-a zis Iovănescu, sâsâit cum era el: <<Tovarăşe, nu vă supăraţi, dar ne-aţi arătat 9 şi jumătate, nu 10.>>

Prin ’83, aveam meci de campionat la Bacău, şi în dimineaţa jocului, Costel Cârstea nu ne-a dat voie să bem cafea. A zis că ne dă înainte de meci, să avem energie şi să ne agităm pe teren. Nu a mai scăpat de noi, şi până la urmă am băut cafeaua. 4-0 ne-a dat Bacăul. La şedinţa de după meci, a venit Cârstea şi ne-a zis: <<V-am dat şi cafea, şi voi tot aţi luat 4-0>>. Imediat apoi, am avut meci în cupă, la Rădăuţi. Erau -27, -28 de grade. Doamne, ce frig era. Nu puteam să respirăm, ni se lipea nasul. Am bătut totuşi cu 3-1. În campionat, am avut apoi meci la Satu Mare, şi ne-am dus prin Ucraina de la Rădăuţi, pe Drumul Foametei, cu trenul. Şi-a luat nea Gicu atunci, Dumnezeu să-l ierte, o ladă de bere Budweiser, dar până la prima staţie se goliseră sticlele.”

Stelian Badea, în cantonament la Băile Herculane

După o scurtă pauză, continuă să povestească: “În cantonamente ne ducea Halagian în Grecia. Cred că am fost de 50 de ori acolo. În ’90, trebuia să plec în Turcia, dar nu m-am mai dus. Era ăsta mic în clasa întâi, trebuia să am grijă de el. M-am apucat de antrenorat. Am fost şi la FC Argeş, după ce a retrogradat echipa în ’92. Până să vină Stroe, nu mai era nimic la club: nici jucători, mai erau câţiva, nu mai aveam nici mingi, tricouri, nimic. Am venit cu vreo 10 jucători de la Dacia Piteşti, cu tricouri cu tot, şi am jucat cu ălea. Am antrenat şi în Arabia Saudită, la Al Hilal. Am fost cu Bondrea, Prisăceanu şi Speriatu. Am stat şi acolo cam un an şi jumătate. Acum nu mai antrenez deocamdată nicăieri.“

Când l-am întrebat despre situaţia actuală a echipei, Stelică Badea ne-a vorbit cu regret şi cu dezamăgire: “Nu am mai fost la stadion de când a venit Penescu. Nu îmi mai place ce văd acum la FC Argeş. Nici măcar un abonament la meciuri nu ne-au dat şi ei, ăstora care am făcut ceva pentru club.“

Stelian Badea a jucat în meciul FC Argeş Old Boys - Primăria Piteşti

Andrei Zevedei, Valentin Picui
www.fcarges1953.ro

La propunerea primarului Tudor Pendiuc, Consiliul Local a hotărât ca fostul jucător al echipei FC Argeş, Ilie Bărbulescu, să primească titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piteşti pentru contribuţia şi promovarea Municipiului Piteşti în ţară şi în străinătate şi pentru rezultatele deosebite obţinute în activitatea fotbalistică.

Ilie Bărbulescu a câştigat un titlu de campion cu FC Argeş în sezonul 1978-1979, trei titluri cu Steaua Bucureşti şi Cupa Campionilor Europeni cu aceeaşi echipă: “Este o mare onoare pentru mine. Le mulţumesc consilierilor care au analizat activitatea mea profesională şi activitatea sportivă. Acest titlu de cetăţean de onoare mă obligă să mă implic mai mult în activitatea sportivă şi în fotbal.“, a declarat Ilie Bărbulescu.

Zilele Piteştiului s-au încheiat cu un meci demonstrativ, organizat duminică, 23 mai 2010, pe stadionul Nicolae Dobrin, unde fostele glorii ale echipei FC Argeş au întîlnit echipa Primăriei Municipiului Piteşti. Printre fostele glorii prezente pe teren s-au numărat Jean Vlădoiu, Constantin Schumacher, Vasile Popa, Ilie Bărbulescu, Petre Tănase, Ion Voicu, Marius Prisăceanu, Stelică Badea sau Viorel Munteanu.

Deși vremea a fost frumoasă şi ora de începere a partidei a fost una rezonabilă, stadionul era aproape gol. Meciul a debutat frumos, cu două goluri înscrise de Primărie, la nici cinci minute de la fluierul de început, pentru ca, puţin timp mai târziu, Vlădoiu şi Schumacher să restabilească egalitatea. Prima repriză s-a încheiat cu scorul de 6-3 în favoarea fostelor glorii. Cea de-a doua repriză a adus ocazii la ambele porţi şi alte 11 goluri marcate. Motivați de sosirea la pauză a primarului Tudor Pendiuc şi de scandările din tribună, care cereau demisia, reprezentanţii Primăriei au început să reducă din handicap. Scorul înregistrat la finalul partidei a fost de nota zece: 10-10. Spre finalul partidei, fiecare jucător a făcut tot posibilul ca scorul să mulţumească pe toată lumea.

Prezent la meci, primarul Pendiuc a lăudat iniţiativa: „Mişcarea face bine tuturor şi astfel de meciuri sunt binevenite cât mai des. Aş fi jucat şi eu, însă am probleme la picior. Acest meci face parte din categoria s-au mai dat jos câteva grame, ocazie cu care toţi au avut posibilitatea să mai şi socializeze. Pe deasupra, este extraordinar când vezi fostele glorii pe teren şi felul în care aceştia au rămas uniţi după atâţia ani“.

Imediat după terminarea partidei, Vlădoiu şi Schumacher au încurajat prestația adversarilor şi au calificat jocul acestora ca fiind excelent, fără să uite însă să îşi laude şi coechipierii.

Era prin 1965. În semifinalele Cupei României, la Ploieşti, un meci socotit, apriori, de familie: Dinamo Piteşti – Dinamo Bucureşti. Printre “curcanii” piteşteni, Micky Nagy, Mircea Stoenescu, Ţârcovnicu, Ţurcan, Spiridon Niculescu, Ilie Stelian şi, mai ales, “fakirul” Gicu Dobrin, pe atunci de numai 17 ani. Printre “curcanii-şefi”, de la centru, Pârcălab, Frăţilă, Petru Emil, Gică Ene, Corneliu Popa, Utu, Nelu Nunweiller.

Antrenorii celor două formaţii, Gil Mărdărescu la “surata” mică (Dinamo Piteşti); Angelo Niculescu, la echipa-etalon a Internelor. Un fel de dispută între David şi Goliat. Pe teren, invers! Cei care s-au “înfoiat” mai dihai, animaţi în permanenţă de “giuvaierul cu pene de gâscan” (Dobrin), au fost… “curcanii” mai mici, “de pe Argeş în jos, pe un mal frumos”! În minutul 30, Micky Nagy, de la Dinamo Piteşti, înscrie unicul gol al întâlnirii (4 iulie 1965).

Publicul ploieştean, cunoscător de fotbal, a aplaudat la scenă deschisă jocul dezinvolt, fără complexe, al piteştenilor. Iată că zvonurile potrivit cărora piteştenii vor face doar figuraţie pe teren, pentru a nu deranja pe colegii lor “curcani” cu penaj superior, nu s-au adeverit nicicum… A câştigat, fără doar şi poate, echipa mai bună în acea semifinală de Cupă.

Supărare mare, în fief-ul Internelor!!! Cum adică, “buturuga mică” să răstoarne “carul mare”, cum relata presa de a doua zi?!? Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, un tip extrem de dur, transmite urgent un Ordin preşedintelui clubului piteştean, Puiu Rapaport. Un Ordin prin care îl face zob! Praf şi pulbere. Ţăndări. Cum e posibil - se precizează în mod expres - ca un club-fiu (Dinamo Piteşti) să învingă clubul tată (Dinamo Bucureşti)?!? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? În ce ţară ne aflăm, în Patagonia? Să dea, prin urmare, explicaţii… în scris! Urgentissim. Cine poartă vina. Cine şi de ce. De ce nu s-a dat echipa piteşteană la o parte. Preşedintele Rapaport raportează sec, în scrisoarea de răspuns. “De vină e tovarăşul Virgil (Vintilă) Mărdărescu. E un antrenor foarte încăpăţânat, care, pur şi simplu, nu înghite pe Dinamo Bucureşti!

Ministrul Alexandru Drăghici, în scrisoarea-ordin de contra-răspuns: “Imediat, acest Mardarescu sa fie destituit! Ordin!”

Preşedintele clubului piteştean “se execută”! Cu exact trei zile înainte de disputarea finalei cu Ştiinţa Cluj, îl cheamă la el în birou pe antrenorul Gil Mărdărescu şi-i comunică sec faptul că e… concediat! Gil solicită explicaţii. Nu primeşte nici una… Rămâne… mut de uimire! Dat afară fără nici un motiv. Fără să ştie măcar de ce…

“Fotbal, întâmplări, culise” – Ilie Dobre, editura Paralela 45, 2004

De Paşte, www.fcarges1953.ro şi Argeş TV vă pregătesc o supriză. Luni, 05 aprilie, începând de la orele 21:00, veţi putea urmări DVD-ul “Drum prin ani” la Argeş TV. Vă dorim un Paşte fericit alături de cei dragi!