Pericle Valeca

Pericle Valeca s-a născut la 22 septembrie 1927, în oraşul de pe malurile Argeşului. Era vremea când echipa Sporting Club Piteşti începea să-şi facă simţită prezenţa în viaţa oraşului. Micuţul Pericle n-a scăpat ocazia de a-i vedea pe fotbaliştii care atrăgeau mii de suporteri în zilele de sărbătoare. Aşa că, la numai 17 ani, ajunge în prima echipă, jucând în campionatul interjudeţean şi apoi districtual, începând cu anul 1945.

La început a jucat inter stânga, apoi extremă stânga şi inter dreapta. După numai doi ani, la 15 august 1947, Pericle s-a accidentat într-un meci şi datorită slabei preocupări a medicilor a pierdut un ochi. În numai doi ani, Pericle uimise apărările adverse, prin driblingul său fin, prin buna lovire a balonului. Era vedeta echipei, omul ţinut de unul sau doi “jandarmi”, în timpul meciului, el era cel care trebuia neapărat oprit. Curtat de echipe celebre ca Juventus, Venus Bucureşti, Prahova Ploieşti, “U” Cluj, Unirea Tricolor, Pericle le-a declinat ofertele pentru a rămâne în oraşul său natal.

După un an de la accident, Pericle n-a mai răbdat, revenind pe gazon, dar numai pentru a juca de… plăcere. Aşa a ajuns el la Rapid Piteşti, în campionatul regional. Cunoscutul portar al naţionalei României, Jean Lăpuşneanu, revenit antrenor la Sporting, a insistat să-l readucă în echipă. Venise special pentru Pericle, căruia îi admirase talentul în anii când jucase: 1945, 1946, 1947. Jean Lăpuşneanu l-a privit îndelung şi i-a spus în cele din urmă: Tu trebuie să joci din nou fotbal. Pericle i-a replicat: Nu pot să mai joc în B; în regiune mă distrez, n-am pretenţii. Marelui jucător îi venea greu să creadă în revenirea sa în fotbalul de performanţă.

Totuşi cuvintele bătrânului portar al României l-au urmărit zi şi noapte. Dragostea, dăruirea imensă pentru fotbal l-au făcut să-şi încerce şansa. Ajutat de oameni de suflet, de coechipieri şi spectatori şi nu în ultimul rând de antrenori, Pericle revine la antrenamentele echipei Sporting, spre sfârşitul anului 1948. În anul 1949 reintră în echipă, sub conducerea noului antrenor Gică Scăeşteanu. În anul următor, Jean Lăpuşneanu revine la Piteşti şi se ocupă în mod special de Pericle, redându-i încrederea în posibilităţile sale de exprimare pe teren. Şi încet, încet, Pericle îşi începe o nouă carieră, atunci când nimeni nu mai spera. Minunea s-a înfăptuit şi spectatorii l-au reprimit cu aceeaşi căldură, dar şi cu admiraţie şi bucurie. Omul care reuşise să învingă răzbunarea cruntă a destinului se afla din nou printre sportivi.

Totuşi, printr-o voinţă de fier şi printr-o dragoste totală faţă de sportul pe care l-am iubit şi l-am practicat de la vârsta de 4-5 ani, am revenit pe terenul de fotbal care era viaţa mea.

Timp de cinci ani, între 1949 şi 1954, Pericle a jucat din nou la Sporting Club, la fel de bine ca şi înaintea accidentului. Leonte lanovschi îşi aminteşte: Peri a fost un mare jucător. Ştia să dea pase dintr-o bucată, cu precizie, lovea foarte bine balonul, mângâindu-l ca pe o jucărie. După accident am jucat cu el în echipă. Toţi jucătorii îl iubeau foarte mult pentru că era un erou. Un erou în teren, ăsta a fost Peri. Şi a jucat în continuare foarte bine. În anul 1952 mi-amintesc cum a înscris un gol celebru cunoscutului portar Costică Toma, care apăra poarta echipei C.A. Câmpulung Moldovenesc. Şi meciul se juca în deplasare.

După retrogradarea echipei Sporting (Flacăra) în anul 1954, Pericle a fost solicitat să joace în Dinamo Piteşti, echipa care de-abia se născuse. Şi a continuat să joace până la promovarea ei în Divizia C, după care a trecut la Leordeni, unde a promovat cu Metalul în C, în anul 1956, apoi la Petrolul Piteşti şi Unirea Piteşti (1957-1961) în Divizia C. Aici a jucat alături de foştii săi coechipieri de la Sporting: Marinică, Costea, Maşala, Dinică, Minai Zamfir, şi alţii. Echipa a fuzionat apoi cu Metalul Colibaşi, activând sub această denumire.

Pericle a jucat până aproape de 40 de ani, în 1966, antrenând şi îmbrăcând, în acelaşi timp, tricourile echipelor Rapid şi Constructorul Piteşti. Din mâinile sale au ieşit câţiva buni jucători de fotbal: portarul Dan Ştefănescu, Ghibea, Virgil Zamfirescu şi Milică Nicolescu.

După aproape două decenii de fotbal, Pericle şi-a încheiat cariera cu fruntea sus. Un mare talent care s-a născut şi a crescut la Piteşti, oraş în care a jucat, s-a format şi a rămas pentru totdeauna. A iubit fotbalul şi oraşul său natal cu o pasiune extraordinară. A fost un mare talent, un mare jucător, dar tristul şi nefericitul accident i-a stopat ascensiunea. Soarta 1-a lovit, dar Pericle s-a ridicat deasupra ei şi a revenit, greu, dar a revenit ca un adevărat învingător. Cum? Numai el poate şti. A fost un bărbat adevărat. A jucat fotbal din plăcere şi nu pentru un scop anume, dovadă fiind faptul că paralel cu fotbalul a avut întotdeauna o meserie serioasă de unde a ieşit la pensie.

A rămas acelaşi om deosebit, un om pe care nu te mai saturai ascultându-l ore întregi. Avea multe amintiri, multe de pe gazon, unele frumoase, altele mai puţin plăcute. Pericle a fost nelipsit de la meciurile echipei FC Argeş. L-a admirat şi l-a socotit pe Dobrin ca cel mai bun fotbalist al românilor. La 50 şi la 60 de ani el a dat lovitura de începere a meciurilor echipei FC Argeş.

Pe omul de aur al Sportingului de ieri, omul cu suflet de copil dar cu picior de maestru, mulţi dintre noi nu l-am văzut jucând, unii am auzit doar de el, dar cei mai mulţi nici n-am auzit. E bine să-i cunoaştem măcar şi din aceste câteva rânduri, să ni-i imaginăm trecând cu mingea la picior printre adversari şi aruncând-o în plasele porţilor unor bieţi portari.

Un mare jucător, Pericle Valeca, un jucător unic, un om, un fenomen, care a jucat fotbal cu un singur ochi, a intrat definitiv în galeria marilor sportivi pe care i-a dat Piteştiul, judeţul Argeş.